Revoluţia Română: În ce a constat „dizidenţa” neo-kominterniştilor loviluţiei din 1989? Partea a III-a
Existenţa a două milioane de etnici maghiari pe teritoriul României şi a faptului că, odată cu absolvirea unei forme de învăţămînt, unii etnici maghiari au primit repartiţii şi s-au stabilit în zone cu populaţie majoritar românească, a constituit un avantaj al AVO în faţa serviciilor de informaţii occidentale.
Dosarele Direcţiei a IV-a de contraspionaj militar românesc Corbi I şi II
au vizat reţeaua KGB şi GRU angrenată în spionaj în favoarea URSS şi
înlăturarea lui Ceauşescu de la putere. Reţeaua a fost alcătuită
prioritar din kominternişti români care făcuseră studiile în URSS cu
diverse specializări, inclusiv militar. Obiectul dosarelor fiind
generalii Ion Ioniţă, Nicolae Militaru, Istvan Kostyal, Ioan Şerb,
comandorii Radu Nicolae şi Cico Dumitrescu şi alţii. Oarecum tangenţial
şi legăturile lor politice din activul PCR precum Gheorghe Apostol, Ion
Iliescu şi alţii. Din rapoartele contraspionajului militar reiese că
dorinţele membrilor acestui grup erau mult prea mari în raport cu
posibilităţilele lor intelectuale. Potrivit cerinţelor perioadei
1947-1954, cei selectaţi să urmeze cursurile unor instituţii de
învăţămînt superior din URSS trebuiau să aibă origine sănătoasă. Să
provină din rândul clasei muncitoare, să ştie să citească, să poată
iscăli şi atât. Motiv pentru care niciunul nu absolvise mai mult de
şapte clase. La întoarcerea din URSS, ei primiseră funcţii importante,
completându-şi studiile la fără frecvenţă, prin simpla formalitate a
semnării de prezenţă, la înmânarea diplomelor de absolvire. Spre
deosebire de aceştia, ofiţerii de contrainformaţii militare parcurseseră
la zi, treaptă cu treaptă, toate formele de învăţămînt din România şi
erau înzestraţi cu o inteligenţă superioară celor pe care-i monitorizau.
Chiar şi membrii ambasadei sovietice de la Bucureşti ajunseseră să-i
considere pe Militaru şi compania drept indivizi duşi cu pluta.
Concluziile contraspionajului militar erau că cei care făcuseră studii
militare în URSS nu reprezentau un risc real pentru regimul lui
Ceauşescu.
În
ultimii ani ai lui Ceauşescu, reţeaua AVO din România era singura care
reuşise cât de cât să fie organizată teritorial în zonele cu populaţie
de naţionalitate maghiară şi se axase pe găsirea de difuzori activi ai
materialelor de tip naţionalist-iredentist şi antiromânesc, introduse
clandestin în ţară. Plecând iniţial de la atragerea în agentură a
câtorva istorici de origine maghiară, zona predilectă de recrutare a
serviciului maghiar s-a fixat pe un grup restrâns din mediul intelectual
maghiar, în special sociologi, artişti şi scriitori consacraţi în
România, creând premisele extinderii tentaculelor şi asupra românilor,
în special din mediul intelectual. Deşi reuşitele în penetrarea
informativă ale AVO erau modeste, serviciile de informaţii occidentale,
care aveau interese uriaşe în România, au apreciat că AVO le putea servi
drept o poartă de intrare mult mai facilă în România. De aceea, din
1987 serviciile occidentale au indus în populaţia română percepţia că
conaţionalii lor români care aveau rude în străinătate, nu le puteau
susţine revendicările, întrucît Occidentul era receptiv doar la diaspora
ungară nu şi la cea română.
Ceauşescu
nu prea avea opoziţie, aşa că primul lucru pe care serviciile străine
l-au avut de făcut a fost acela de identifica persoanele care ar fi
putut crea românilor iluzia că aveau suficientă credibilitate pentru a
declanşa, ele însele, prin activitatea lor de dizidenţi, întoarcerea
populaţiei împotriva regimului. După care să fabrice din ei falşii
dizidenţi ai României. La propunerea şefului biroului de presă şi a
ataşatului militar Arady Sandor, AVO s-a orientat iniţial către un
nucleu format în principal din evrei komiternişti, mult mai inteligenţi
decât complotiştii din armată cu studii în URSS, căzuți în dizgrația lui
Ceaușescu. Dar şi din copiii, nepoţii şi rudele lor, precum Dan Deşliu,
Ascanio Damian, Petre Roman, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Mircea
Dinescu şi alţii. La acesta au aderat scriitori, actori, oameni de
ştiintă, printre care Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Mariana Celac,
Domokos Geza, Doina Cornea, Ion Caramitru şi alţii, avându-l ca paravan
pe Gogu Rădulescu, membru al secţiei Propagandă a CC al PCR.
Sesizând
de unde bate vântul schimbării, „Corbii” au făcut o mişcare
surpinzătoare, ieşind de sub controlul Moscovei, aliniindu-se şi ei
nucleului de intelectuali neo-kominternişti. Şi omul lor de legătură a
fost cel care ajunsese ofiţer în 1949, direct din brigadier la şantierul
Bumbeşti-Livezeni, adică colegul lor generalul Victor Stănculescu.
Numai că AVO fiind structura coordonatoare a dizidenţei de faţadă,
declanşatorul revoltei nu putea fi decît Laszlo Tokes, de naţionalitate
maghiară, ceea ce-l făcea automat opozantul cel mai credibil al lui
Ceausescu. Întrucât era şi pastor, avea aura unei persoane influente,
care ar fi creat impresia că adună în jurul său mii de adepţi. Surse din
cadrul fostei Securităţi au menţionat în repetate rânduri că, din 1987,
au început o serie de schimbări structurale în cadrul instituţiei. De
exemplu UM 0110 care se ocupa cu spionii serviciilor de informaţii ai
ţărilor socialiste care acţionau în România şi-a triplat peste noapte
numărul de ofiţeri, trecând sub comanda sa 60% din analiştii şi oamenii
de teren din contrainformaţii. Astfel se explică de ce dosarele Corbi I
şi II au fost transferate de Securitate de la contraspionajul militar la
UM 0110. Pe baza celor două dosare anterioare, UM 0110 a deschis unul
nou, numit Azur, care viza în
principal serviciul de informaţii maghiar AVO şi acele servicii
occidentale, cu care AVO începuse să colaboreze intens.
Dosarul
Azur menţiona că din 26 ianuarie 1988, când ambasadorul Strok Coen
Frederik a ajuns la post la Bucureşti, el a fost pus în contact cu
grupul neo-kominterniştilor, de către Hugh Arbuthnott, ambasadorul Marii
Britanii. Securitatea l-a luat pentru o scurtă perioadă de timp în
colimator pe Coen dându-i numele conspirativ „Stan”, concluzionând că
acesta nu reprezenta un pericol real. Dizidenţa intelectualilor
neo-kominternişti consta în refacerea „capacităţii combative” după cele 8
ore epuizante de periat scamele de pe balonzaiderul „Cârmaciului”.
Care
se materializa în chiolhanuri prin saloanele luxoase ale ambasadelor
occidentale din Bucureşti, unde diplomaţii străini îşi camuflau munca de
tip „Mircea fă-te că lucrezi” cu boema neo-kominternistă a cărei deviză
devenise Ubi panis, ibi patria!
De cele mai multe ori prin invitarea acestora la diverse spectacole, la
care, fără ca ei să ştie, participau şi ofiţeri acoperiţi ai
Securităţii. De exemplu maxima „subminare” a regimului Ceauşescu a
constat într-o reprezentaţie cu o piesă de teatru jucată de doi celebrii
actori englezi, sosiţi special de la Londra. Ţinută la ambasada Marii
Britanii, la care au fost invitaţi Dinescu şi întreaga trupă
neo-kominternişti. Doina Cornea, fiind adusă de la Cluj cu maşina
ambasadei. În tot acest timp, un dizident autentic precum inginerul Ursu
era arestat şi asasinat în închisoare, fără ca serviciilor occidentale
să le pese de el, întrucât nu făcea parte din grupul său satiric
neo-kominternist. Şi toţi aceşti neo-kominternişti care până în
decembrie 1989 au făcut „dizidenţă” bând şi mâncând pe banii
occidentalilor s-au umplut ulterior de vile, merţane, moşii, toate din
banii noştri, ca urmare a meritelor inventate tot de ei, în înlăturarea
lui Ceauşescu de la putere.
Secţiile posturilor Radio
Europa Liberă şi Vocea Americii, care emiteau în limba romană, aveau
două principale misiuni. Prima era aceea de a crea în jurul unor
persoane din rândul neo-kominterniştilor, dinainte stabilite, aura de
dizidenţi ai regimului, cu scopul de a simula polarizarea în jurul lor a
grupurilor de opoziţie din interiorul României. A doua misiune era
aceea de a recepţiona materiale deja fabricate de agentura maghiară din
România, cu „rezistenţa” fictivă a neo-kominterniştilor, scoase din ţară
prin curierul diplomatic al ambasadei Olandei la Bucureşti. Reportajele
urmând să fie mai întîi coafate de americani pentru a fi difuzate pe
toate canalele media occidentale.
Anumiţi
„istorici” ruşi care au studiat fenomenul numit revoluţia română din
1989 s-au arătat consternaţi de o neconcordanţă flagrantă. Pe de o parte
autorităţile române au spus că, în seara de 22 decembrie 1989, un grup
de civili cu banderole tricolore, care ar fi fost „turiştii” KGB, GRU
sovietici ar fi sustras arhiva din sediul conspirat al UM 0110. Pe de
altă parte, Mircea Dinescu, odată numit şef peste arhiva CNSAS a
Securităţii, şi-a argumentat dizidenţa faţă de regimul Ceauşescu prin
cîteva pasaje convenabile lui, extrase din informările UM 0110, a cărei
arhivă se spusese că ar fi sustras-o serviciile ruseşti. Unde este
adevărul? Ruşii au o zicală: adevărul trebuie să iasă, cu orice preţ, ca undelemnul la suprafaţă.
Chiar dacă în anumite cazuri, el are nevoie să fie şi puţin ajutat, cu
acele surse care n-au apucat să fie distruse sau falsificate de cei care
au fost cu adevărat interesate s-o facă. Şi din cele de urmează vă veţi
convinge că aşa este.
Sursa: http://romanian.ruvr.ru/2013_12_13/Revolutia-Romana-In-ce-a-constat-dizidenta-neo-kominterniStilor-lovilutiei-din-1989-Partea-a-III-a-0195/
Comentarii