Marea Britanie funcţionează altfel decât România. Cei câţiva moderatori plătiţi cu milioane de lire sterline pe an au un profil „ciudat“: „Nu sunt neciopliţi. Sunt haioşi. Şi fermecători“.
Inflatie de talk-show-uri. Inflaţie de televiziuni. Public de telenovele sud-americane şi sitcom-uri nord-americane. Moderatori ignoranţi, tiranici, mânaţi în luptă de „teme” prefabricate. Cam aşa arată peisajul audiovizual din părţile locului, după cum a rezultat dintr-o întâlnire „la nivel înalt”. Salonul moderatorilor, ţinut ieri la Palatul Parlamentului, a adunat în jurul aceleiaşi mese profesionişti media, membri CNA, vedete tv, reprezentanţi ai asociaţiilor profesionale, ba chiar şi doi oaspeţi din Marea Britanie. Unul, scriitor şi profesor de jurnalism, celălalt – un „brand” al BBC: Owen Bennett-Jones, un veteran în ale ziaristicii cu ştaif.
Din discuţii s-au iţit diverse prototipuri de moderatori, alcătuind, laolaltă, portretul-robot al acestei categorii profesionale. Moderatorii mânaţi de bune intenţii, care umplu timpul de emisie cu platitudini inofensive; moderatorii-inchizitori, hotărâţi să-şi termine interlocutorul, de parcă invitatul din studio nu i-ar fi partener de discuţie, ci duşman de-o viaţă; moderatorii „pasivi”, care-şi lasă oaspeţii să abereze în voie, neintervenind tocmai fiindcă tâmpeniile în şuvoaie şi circul le ţin telespectatorii ţintuiţi de ecran. Şi moderatorii care, prea încântaţi de talentele cu care au fost hărăziţi, insistă să vorbească întruna, chiar şi peste interlocutori, numai ca să-şi audă propriul glăscior.
Parcă mai era un soi de moderator, mai demult… Nu prea-l mai vezi la lucru, e probabil depăşit de vremuri. Prezentul nu pare să-i mai agreeze pe cei preocupaţi de teme serioase, documentate şi dezbătute elegant. Apropo de această specie pe cale de dispariţie, Owen Bennett-Jones a sintetizat situaţia din Marea Britanie: există acolo un club select, al moderatorilor care câştigă şi câte 10 milioane de lire sterline din contracte pe 3 ani. Care e profilul lor? „Nu sunt neciopliţi. Sunt haioşi. Şi fermecători”.
Carevasăzică, englezii se mai lasă fermecaţi şi de inşi care nu fac spume la gură, şi de oameni care n-aduc în studio miliardari care să miluiască săracii. Le mai plac, încă, indivizii care se bazează pe cultură, pe stăpânirea domeniului despre care vorbesc, care se încăpăţânează să folosească un ton moderat.
Nu doar moderatorii sunt o problemă a talk-show-urilor, ci şi oamenii la care apelează pentru a-şi susţine cauza. Dacă în „lumea civilizată” în studio ajung specialiştii pe domenii bine definite, la noi te pomeneşti cu tot felul de personaje care îşi dau cu părerea despre orice. Mai mult, vezi aceleaşi feţe la majoritatea posturilor tv, chiar şi în aceeaşi zi, de parcă românii ar fi pus deja la punct teleportarea.
Despre obiectivitate, să fim sinceri, nu poate fi vorba. Dar moderatorii se pot strădui să-şi limiteze subiectivitatea. Să nu caute să vâre propriul punct de vedere în toate capetele telespectatorilor săi. Să se străduiască să facă şi altceva decât divertisment, chiar dacă asta aduce cu precădere rating.
Concluziile nu au nuanţe dintre cele mai pastelate: amatorismul de pe micul ecran sufocă puţinii profesionişti rămaşi prin preajmă. Goana după rating scuză metodele; interesele politice şi economice dictează, de multe ori, tematicile; prestaţiile moderatorilor sunt, adesea, la limita legalităţii. Suntem o ţară veselă, care vorbeşte mult şi prost.
Din discuţii s-au iţit diverse prototipuri de moderatori, alcătuind, laolaltă, portretul-robot al acestei categorii profesionale. Moderatorii mânaţi de bune intenţii, care umplu timpul de emisie cu platitudini inofensive; moderatorii-inchizitori, hotărâţi să-şi termine interlocutorul, de parcă invitatul din studio nu i-ar fi partener de discuţie, ci duşman de-o viaţă; moderatorii „pasivi”, care-şi lasă oaspeţii să abereze în voie, neintervenind tocmai fiindcă tâmpeniile în şuvoaie şi circul le ţin telespectatorii ţintuiţi de ecran. Şi moderatorii care, prea încântaţi de talentele cu care au fost hărăziţi, insistă să vorbească întruna, chiar şi peste interlocutori, numai ca să-şi audă propriul glăscior.
Parcă mai era un soi de moderator, mai demult… Nu prea-l mai vezi la lucru, e probabil depăşit de vremuri. Prezentul nu pare să-i mai agreeze pe cei preocupaţi de teme serioase, documentate şi dezbătute elegant. Apropo de această specie pe cale de dispariţie, Owen Bennett-Jones a sintetizat situaţia din Marea Britanie: există acolo un club select, al moderatorilor care câştigă şi câte 10 milioane de lire sterline din contracte pe 3 ani. Care e profilul lor? „Nu sunt neciopliţi. Sunt haioşi. Şi fermecători”.
Carevasăzică, englezii se mai lasă fermecaţi şi de inşi care nu fac spume la gură, şi de oameni care n-aduc în studio miliardari care să miluiască săracii. Le mai plac, încă, indivizii care se bazează pe cultură, pe stăpânirea domeniului despre care vorbesc, care se încăpăţânează să folosească un ton moderat.
Nu doar moderatorii sunt o problemă a talk-show-urilor, ci şi oamenii la care apelează pentru a-şi susţine cauza. Dacă în „lumea civilizată” în studio ajung specialiştii pe domenii bine definite, la noi te pomeneşti cu tot felul de personaje care îşi dau cu părerea despre orice. Mai mult, vezi aceleaşi feţe la majoritatea posturilor tv, chiar şi în aceeaşi zi, de parcă românii ar fi pus deja la punct teleportarea.
Despre obiectivitate, să fim sinceri, nu poate fi vorba. Dar moderatorii se pot strădui să-şi limiteze subiectivitatea. Să nu caute să vâre propriul punct de vedere în toate capetele telespectatorilor săi. Să se străduiască să facă şi altceva decât divertisment, chiar dacă asta aduce cu precădere rating.
Concluziile nu au nuanţe dintre cele mai pastelate: amatorismul de pe micul ecran sufocă puţinii profesionişti rămaşi prin preajmă. Goana după rating scuză metodele; interesele politice şi economice dictează, de multe ori, tematicile; prestaţiile moderatorilor sunt, adesea, la limita legalităţii. Suntem o ţară veselă, care vorbeşte mult şi prost.
Comentarii