Trei decenii lângă Ceauşescu - Lavinia BETEA (Jurnalul National - 08.06.2007)

Vreme de mai mult de trei decenii, Dumitru Popescu, poreclit în epocă "Popescu-Dumnezeu", a fost în apropierea lui Ceauşescu, personaj mai diabolizat în istoria naţională decât legendarul Dracula. Retras din viaţa publică, după "procesul CPEx", Dumitru Popescu este o arhivă vie privind mecanismele şi instituţiile propagandei şi culturii din trecutul regim.
† Jurnalul Naţional: Când l-aţi cunoscut, domnule Dumitru Popescu, pe Ceauşescu?
Dumitru Popescu: Vizual, ca toată lumea, prin 1953, când i-a fost expus portretul în galeria bonzilor politici ai momentului. În carne şi oase, în vara lui 1956 şi... direct, în cabinetul său de lucru de la Comitetul Central.
† El vă chemase?
El m-a chemat!
† De unde vă ştia, cine vă recomandase?...
Nu mă cunoştea! Se pregătea congresul Uniunii Tineretului Comunist din 1956. Urma să se primenească şi cadrele organizaţiei, inclusiv la Scînteia Tineretului, organul de presă al UTC-ului. Mi-a propus să fiu redactorul-şef al ziarului.

Viziunea puterii
† Lui Ceauşescu, care era – încă tânăr pe-atunci – secretar cu organizatoricul, probabil că-i făcuserăţi o impresie foarte bună. V-a arătat vreo simpatie, era genul de om care şi-o manifesta?
Nu prea!
† Şi atunci cum reuşea să obţină devotament?
Devotamentul celor din generaţia mea, antrenaţi în palierele înalte ale politicii, s-a datorat nu unui mod special de a se comporta, ci strategiei sale naţionale, pe care, la timpul său, am îmbrăţişat-o.
† Vreţi să spuneţi că în relaţiile directe "nu avea lipici", ca să zic aşa?
Cred că dispreţuia manierele de seducţie, plasându-le în afara rigorilor politicii şi a comportamentului militantului comunist. Miza pe autoritatea funcţiei sale, pe datoria subordonaţilor de a se conforma şi pe împrejurarea că strategia sa era de natură să mobilizeze singură.

Turbulenţe revoluţionare
† Probabil fusese un copil uşor turbulent.
Povestea că pe la vreo 10 ani, după ce a băut un ţoi de ţuică, şi-a mobilizat fraţii să dărâme casa părintească. L-a descoperit tatăl, sau nu ştiu cine, şi l-a împiedicat. El şi-a susţinut însă intenţia, încercând să o şi justifice. Numai aşa vedea rezolvată problema aglomeraţiei filiale din micul sălaş părintesc.
† Povestea Ceauşescu deseori întâmplări de factura aceasta din copilăria sa?
Nu prea. Nu ştiu de ce a evocat momentul respectiv. Cu titlu de snoavă, deduc însă că snoava avea o semnificaţie, denota un temperament agitat şi pus pe fapte mari.
† Aţi stat mult în apropierea lui. Ce altceva povestea? Tinereţea lui e sărac prezentată...
Despre el a scris poetul Eugen Jebeleanu în epocă. La proces, la Braşov, îl înfăţişa ca pe un tânăr cu o conştiinţă evoluată, de luptător cu convingeri ferme şi spirit de sacrificiu. L-a văzut probabil astfel şi sub influenţa literaturii sovietice. L-a descris ca pe un mic erou.
† El nu povestea?
Destul de puţin. În general, despre sine vorbea rar, iar despre viaţa intimă aproape deloc.
† Nici despre închisoare nu povestea?
Asta spun. Din când în când se referea la tatăl lui. Ba că era aspru, ba că era tolerant. În general, un ţăran hâtru şi sfătos. Despre mama lui – pentru care a avut, se pare, un cult – vorbea cu o căldură filială abia reţinută. Am cunoscut-o la o vârstă înaintată. Figura tipică a ţărăncii române duioase! Plină de duioşie pentru copii, ca şi pentru oameni în general.
† Ce efecte avuseseră frustrările vieţii de închisoare asupra unui om atât de tânăr ca el?
Norocul lui a fost că n-a intrat în lumea delincvenţilor de drept comun. Tinerii eşuaţi în spaţiul penitenciar se pervertesc în mizera colectivitate a drept-comunilor. El s-a integrat de la început grupării politicilor şi a trăit o detenţie de factură superioară. Acolo chiar îşi exercitau influenţa literatura sovietică educativă, tipul "eroului pozitiv". A fost pregătit pentru viaţa de afară cu responsabilitate, predându-i-se convingeri sociale adânci, definitive, repere morale grave. A trăit în prajma lui Dej, îndeplinind poate şi atribuţiile de paj.
† Ştiţi, convorbind cu Alexandru Bârlădeanu, am amintit zvonul că sinuciderea lui Chivu Stoica fusese o crimă determinată de calitatea sa de membru al unei comisii de anchetă la închisoarea Doftana cu Ceauşescu implicat într-un caz de homosexualitate. Mai târziu, fostul camarad de închisoare al lui Ceauşescu, Pavel Câmpeanu, a corectat informaţia: nu Dej şi Ceauşescu fuseseră cuplul anchetat, ci Ceauşescu şi un anume Marcovici. Când aţi auzit de această istorie cu "Ceauşescu homosexual"?
Târziu, prin anii ’70. Şi chestiunea era legată mai mult de natura relaţiei cu Elena.
† O explicaţie a dependenţei sale faţă de această...
Faţă de soţie.
† Cât de vizibilă era?
În anii ’80, sărea în ochi la fiecare pas, producând iritare şi ocară înăbuşită, făcându-l să piardă enorm în ochii celor ce-l urmaseră şi respectaseră.
† În ’89 apăreau ca un cuplu malefic. Oamenii revoltaţi credeau că totul va merge bine în ţară prin pura dispariţie a soţilor Ceauşescu. Ca şi cum ei le-ar fi obstrucţionat orizontul. Precum în viziunea biblică a alungării din Paradis, asupra ei era transgresat întreg păcatul. Cum s-a ajuns aici?
Despre aceasta am scris pe larg în volumul IV al ciclului memorialistic "Cronos autodevorându-se", consacrat deceniului al nouălea al secolului trecut. Nicolae Ceauşescu i-a cedat soţiei – pentru că el însuşi intrase într-un profund declin şi pentru că nu mai avea încredere în colaboratori – o mare parte a puterii sale instituţionale.

Ceauşescu şi poporul
† Ameninţa pe câte unul dintre membrii CPEx: "Te dau pe mâna poporului, poporul o să te sfâşie" – scrieţi dv. – "măria sa, poporul" din discursurile publice la nivelul grupului de decizie fiind prezentat ca o groapă cu lei.
Nu a fost ceva strict particular ceauşist. Ideea răspunderii în faţa poporului constituise întotdeauna un leit-motiv al comuniştilor. Vinovaţii nu erau raportaţi la o persoană sau alta, ci la colectivitate, pe diferitele ei trepte: de la mediul uman imediat înconjurător la naţiune.
† Instanţa supremă!
Supremă şi colosală, în faţa căreia eşti un fir de praf. Orice opunere a societăţii individului este strivitoare. Era o expresie a cultului pentru popor şi o modalitate de aneantizare a individualismului egocentric şi recalcitrant.
† La procesul din decembrie 1989 se vrea însă în faţa Marii Adunări Naţionale...
Nu avea aceeaşi semnificaţie! Aici era semnificaţia legitimităţii actului juridic. Capul ţării nu se putea încredinţa unui grupuscul improvizat, necunoscut şi, de ce să nu recunoaştem, cu aspect derizoriu. El se declara dispus să se supună autorităţii instanţei constituţionale.
† Nu-mi pot explica acel comportament al lui.
Refuzul de a vorbi?
† Nu refuzul! Istoria conţine mult neverosimil: a apărut, bunăoară, în faţa acelui complet de judecată într-o cămaşă însângerată de-o lovitură primită de la unul dintre "paznici"; năuceala provocată după şederea de-o noapte într-un tanc... şi câte alte detalii. Avea diabet, se spunea că avea un cancer la prostată, este adevărat?
Oficial nu s-a declarat aşa ceva.
† Oficial starea lui de sănătate nu s-a discutat niciodată?
Nu, dar se vedea că e bolnav.
† Ce observaţi?
Începuse să se degradeze. În primul rând din punct de vedere intelectual. Nu mai era omul de altădată, în stare să vadă multilateral şi în acelaşi timp unitar complexitatea situaţiilor. Se lăsa dominat de obsesii, ori acestea reduc şi câmpul vizual, şi forţa analitică, schematizează gândirea şi generează decizii simpliste, stereotipe.
† Şi ce îl obseda?
Pe ecranul responsabilităţilor şi preocupărilor lui intrau mii de cazuri concrete. Nu le mai judeca obiectiv, sub raportul mesajului intrinsec, ci le subordona automat, deformându-le, obiectivelor considerate supreme, ţelurilor abstracte. Obsesiile lui politice erau: ritmul înalt al dezvoltării economice, preponderenţa copleşitoare a exportului asupra importului, recoltele agricole record, economia de materii prime şi energie etc.
† Da, acestea erau şi stereotipiile sale verbale...
Stereotipii conceptuale. Dar unele de fier, nemaiîngăduind nici o flexibilitate, nici o putinţă de adaptare. În atari condiţii chiar impedimentele majore sunt dispreţuite, ba chiar negate. Obsesia cea mai dăunătoare a lui Nicolae Ceauşescu era afirmarea întrunirii condiţiilor obiective pentru realizarea exemplară a tuturor obiectivelor strategice. Cu alte cuvinte, o logică de realism apriorică.
† O lume virtuală de substitut al realităţii. În stenogramele la care avem acces din "epoca Dej" se observă că în Biroul Politic abordarea temelor se face nu propagandistic, ci în termenii limbajului natural. Din ce spuneţi dvs, reiese că dimensiunea propagandistică a realităţii inundase mintea lui Ceauşescu. Când a început?
Acesta a fost stigmatul malefic al anilor ’80.
† Se putea încerca în CPEx o estimare reală a situaţiei economice care atunci se crease?
În şedinţe se prezentau analizele instituţiilor de resort.
† False!
Cu cifre distorsionate. Şi mai ales cu interpretare tendenţioasă, în sensul că "avem tot ce ne trebuie", că "dispunem de tot ce e necesar pentru atingerea ţelurilor". Îşi blinda conceptul cu documentele departamentelor de specialitate care se făceau forte să demonstreze cu cifre, statistici, tabele că el are dreptate.
† Dar restul oamenilor de-acolo, de la vârf, care nu suferiseră procesul lui de degradare mentală?!... De fapt ce altceva îi interesa pe ei decât să-şi menţină postul?
Să presupunem că unul ar fi fost dispus la "sacrificiu", în sensul de a-şi risca postul (devenit şi aşa o povară). Ce şanse de succes avea? El n-ar fi fost capabil să aducă materialul documentar, statistic, de specialitate în măsură să impună convingător o versiune opusă. Risca să devină chiar caraghios. Inevitabil ar fi fost patetic şi nesusţinut de probe, se făcea ridicol. După Congresul al IX-lea lucrurile se prezentaseră altfel.
† Vreţi să spuneţi că aţi crezut atunci că noul conducător înseamnă o schimbare radicală?
Nu am crezut, aşa a fost. El a determinat o schimbare profundă în abordarea problemelor acute ale epocii şi totodată în metodologia comunismului, aşezând-o pe temeiul judecăţilor realiste.

Autocritica lui Iliescu
† Mi-aduc aminte că a apărut o stenogramă, sustrasă cumva de sub regulamentele arhivei, a şedinţei de analiză ţinută în ţară la întoarcerea din China şi Coreea, în 1971. Se plânge Ceauşescu acolo că Maurer nu prea a apărut. Nu se simţise bine, îl scuză Ceauşescu pe primul ministru, dar nici ceilalţi delegaţi români nu s-au omorât cu programul. Şi se plânge de materialele redactate de Iliescu, secretarul său cu propaganda. În final, cere să-i faceţi dvs. materialele. Aşa a fost?
La întoarcere, Nicolae Ceauşescu a informat CPEx-ul despre rezultatele vizitei. Cu această ocazie, s-a plâns că membrii delegaţiei nu l-au ajutat în elaborarea documentelor, observaţia vizându-l în special pe Ion Iliescu, el având în acest sens obligaţii de serviciu. În context, Nicolae Ceauşescu a ridicat, direct şi acut, chestiunea competenţei lui Ion Iliescu.
† Cum?
Ce-a spus el? Noi l-am făcut secretarul CC cu propaganda, dar el nu are experienţă concretă în nici un domeniu. De când se ştie este tot şef... A fost şef la elevi, la studenţi, la UTC, la CC al PCR. Nu a lucrat nicăieri la bază. Nu cunoaşte practica organelor teritoriale ale partidului şi nici activitatea de producţie; este desprins de realitate. Dacă nu-şi completează lacunele, nu poate fi un cadru de conducere central. Aşa s-a cristalizat ideea de a lucra în calitate de secretar judeţean la Timişoara. Ion Iliescu a acceptat critica, a recunoscut că lipsa experienţei practice este deficitul formaţiei sale de activist politic, a mulţumit pentru ajutor şi a plecat la Timişoara, rămânând mai departe membru al CPEx. Probabil că aceea a fost însă prima mare ulceraţie pe care Nicolae Ceauşescu a provocat-o orgoliului său de "şef de carieră". Şi care, cu timpul, s-a adâncit catastrofal şi insuportabil.
Anii de glorie
Dumitru Popescu povesteşte: Nicolae Ceauşescu a acumulat o bogată cultură politică orală. A frecventat în anii de guvernare (mai ales în prima etapă) personaje publice de vârf ale lumii: şefi de state, de partide, sociologi şi politologi, ziarişti şi scriitori, etc. În dialoguri cu aceştia a beneficiat de o uriaşă cantitate de informaţie intelectuală. În plus, i s-au insinuat maniere originale de abordare a ideilor şi ecuaţiilor sociale. Se vedea cum toate aceste câştiguri dospeau, puneau în mişcare motorul cerebral. Devenise aproape de nerecunoscut. Îl observasem atent şi înainte prin plenarele UTC unde dădea indicaţii organizaţiei de tineret. Fusese un om greoi în exprimare, cu idei ferme, dar expuse încâlcit. Eşafodajul argumentaţiei sale, pe fondul unei voinţe politice de neclintit, apărea insuficient de convingător şi mai ales de stimulativ. Acum se deschisese ideilor mari, înţelegea mesajele civilizaţiei, gândea curajos şi sistematic, se mişca înlăuntrul unei logici coerente".

Numitul "Popescu-Dumnezeu"...
Dumitru Popescu (născut în 1928, la Turnu Măgurele) a absolvit ştiinţele economice (1951). A intrat în presă ca redactor la Contemporanul (1950), a fost redactor-şef la Scînteia Tineretului (1956-1960), director general la Agerpres (1960-1962), redactor-şef la Scînteia(1965-1968) şi, vreme de şase ani, preşedinte al Consiliului Naţional al Radioteleviziunii.Datorită funcţiilor decizionale din propagandă şi cultură, exercitate în spiritul dictatorial al regimului, în epocă era numit "Popescu-Dumnezeu". Printre alte demnităţi politice, a fost ministru adjunct al Culturii (1962-1965), membru al CC al PCR pe tot parcursul "epocii Ceauşescu", membru al CPEx (1969-1989), rector al Academiei "Ştefan Gheorghiu" (1981-1989), condamnat în "lotul CPEx" după prăbuşirea regimului.A scris numeroase volume de proză, poezie şi eseuri, după 1990 dedicându-se memorialisticii. Locuieşte într-un apartament din Şoseaua Iancului, de unde pleacă vara într-un sat din Teleorman, ca să scrie. Memoriile sale – marcate de ceea ce psihosociologii numesc "tendinţa de faţadă" (adică dorinţa de a crea o imagine favorabilă, de aprobare a acţiunilor şi opiniilor naratorului) – prezintă interes prin evocarea, cu talent de scriitor şi deprinderi de gazetar, a unor personaje şi evenimente politice despre care nu s-au pus în circuitul public decât versiunile propagandistice oficiale.